Limba italiană este o limbă romanică din subgrupul italo-dalmat vorbită de aproximativ 62 de milioane de oameni, din care majoritatea locuiesc în Italia. Se bucură de statutul de limbă oficială în trei ţări — Italia, San Marino şi Elveţia (împreună cu franceză, germană şi retoromană) şi este folosită auxiliar în Vatican. Deţine de asemenea statutul de limbă de minoritate în părţile Croaţiei şi Sloveniei situate în Istria. În Italia sunt numeroase dialecte regionale, dar înfiinţarea unui sistem naţional de educaţie a condus la reducerea de-a lungul secolului al XX-lea a variaţiei în limba vorbită de la o regiune la alta.
Limba italiană standard se bazează pe dialectele folosite în Toscana şi este asemănătoare atât cu limba latină cât şi cu alte limbi romanice. Similitudinea lexicală cu franceză este estimată la 89% (Matteo Bartoli numeşte italiana şi franceza „limbi inovative”, în opoziţie cu limbile Peninsulei Iberice şi româna), la 87% cu catalana, la 85% cu sarda, la 82% cu spaniola, la 78% cu ladina şi la 77% cu româna. Printre limbile romanice mari, este şi cea mai asemănătoare cu limba română. Se caracterizează prin păstrarea consoanelor şi vocalelor duble şi accentului cu rolul distinctiv.
Influenţa italienei asupra altor limbi a fost moderată şi este vizibilă cel mai puternic în artă, mai ales în muzică. Ideile Şcolii Ardelene şi latinismului au dus la mărirea numărului cuvintelor de origine italiană în limba română. Astăzi, cuvintele care intră în lexicul altor limbi se referă mai ales la artă culinară, exemple româneşti fiind pizza, pastă sau spaghete.