Limba turcă este cea mai vorbită limbă turcică, cu 10–15 milioane de vorbitori nativi în sud-estul Europei (majoritatea în Tracia Răsăriteană) şi 60–65 de milioane de vorbitori nativi în Asia de Vest (majoritatea în Anatolia). Turca este limbă oficială în Turcia, Ciprul de Nord şi Cipru, iar comunităţi vorbitoare de turcă există şi în Germania, Bulgaria, Macedonia, Grecia şi alte părţi ale Europei şi Asiei Centrale. Turca este membră a ramurii oguze a familiei limbilor turcice. Este înrudită cu azera, turkmena, qashqai, găgăuza şi turca găgăuză balcanică, între aceste limbi existând o inteligibilitate reciprocă.
Limba mamă a turcii moderne, oguza, a fost adusă în Anatolia din Asia Centrală în secolul al XI-lea de turcii selgiuci. Aceasta s-a dezvoltat în turcă osmană şi cuprindea multe împrumuturi de origine arabă şi persană. Până în 1928, turca a fost scrisă într-o versiune a alfabetului arab. În 1928, ca parte a eforturilor sale de modernizare a Turciei, Mustafa Kemal Atatürk a emis un decret care înlocuia alfabetul arab cu o versiune a alfabetului latin, folosită şi astăzi. Scopul reformei lingvistice a lui Atatürk era să creeze o legătură mai strânsă între scriere şi vorbire.
Trăsăturile distinctive ale limbii turce sunt armonia vocalică şi aglutinarea. În turcă, ordinea cuvintelor în propoziţie este subiect–obiect–verb. Turca nu are gen gramatical. De asemenea, nu există niciun articol hotărât, dar numeralul bir (unu) poate fi luat ca articol nehotărât.